4 aug 2006-din Jurnalul Silviei Cioaca ;)

Sfarsit de traineeship ...

Dragilor,

Va scriu din aeroportul din San Jose, Costa Rica, unde am placuta surpriza sa gasesc wifi GRATIS!:)) Ma indrept spre casa, ma indrept spre voi, cu sufletul si inima pline de trairi intense, cu mintea coplesita de amintiri de neuitat, mai matura, mai pregatita, mai incantata de aceasta lume atat de plina de minunatii, cu mai multi prieteni, cu mai multe regrete si mai multe vise si mai multe planuri!!

Au trecut 4 luni minunate, cu aventuri, cu trairi exceptionale dar si cu un cotidian pe care am sa-l regret. Si astazi am lasat in urma, o parte din mine, si plec spre voi cu o parte din aceasta tara a vulcanilor, palmierilor, a pupusei, reggetonului, din aceast popor de oameni simpli si calzi, pe care suferinta i-a facut doar mai toleranti si mai recunoscatori pentru ceea ce multora ni se pare firesc!

Inainte de a pleca am avut sansa sa particip la un campament Techo Para mi Pais. Uau, asta da experienta de reception sau mai exact experienta de integrare culturala si social awareness... Au fost 3 zile pline, in care am construit din temelii o casa! Am carat pietre, nisip, am facut ciment, am batut cuie (de fapt am folosit o masina a carui denumire in romana imi este straina...), am fixat structura, acoperisul, peretii... Am pictat fereastra... Si am inteles ink o data k limitele unuia sunt mai departe decat crede... Si am mai inteles 3 zile din viata noastra pot face o diferenta enorma in viata celorlalti. Si poate una si mai mare in a noastra!

Am vazut solidaritatea prin copii de 8 ani care ne ajutau, desi nu casele lor se construiau, am vazut dorinta de a contribui, prin copii de 9-10 ani care carau nisip sau amestecau cimentul, am trait ospitalitatea si caldura oamenilor simpli, prin gazda noastra, care ne gatea din putinul ei tot ce avea mai bun si se preocupa sa nu ne lipseasca pahare curate, sau apa cu gheata... Oh... Si stiu k nu pentru ei am fost acolo, ci pentru noi. Pe noi ne-am ajutat sa cunoastem, sa traim, sa ne dezvoltam...

Si mi-e atat de greu sa plec!... Cand am plecat din campament, echipa mea mi-a strigat "nu plecaa!!". Nu, nu " no te vayas", ci "nu pleca!". Si m-au impresionat profund.

America Latina schimba, dragilor. Te face sa vezi totul dintr-o perspectiva a zilei de azi, sa te bucuri, sa traiesti, sa zambesti si sa dansezi. Si te mai face sa intelegi ca fiecare are rolul sau in societate pe care nu trebuie sa-l neglijeze... Si acum vad atat de zadarnice super cariere profesionale si calatorii la clasa business, cele mai noi telefoane si laptopuri, cand 1200 de usd inseamna aici o casa. Si o casa inseamna- acoperis, pereti, parchet. Si 3 zile de voluntariat pot schimba vieti. Si fericirea exista si in colibele lor, acoperite cu lamine ruginite, prin care patrunde apa curgand in suvoaie, in care calci pe pamant, si a caror structuri sunt din lemn neprelucrat.

Ah, cate am sa va spun... si nu inteleg de ce nu am facut un blog... Oricum, povestim mai multe in vreo 2 saptamani, cand voi ajunge acasa... Si am cateva surprize pentru voi si mult, mult dor!

Va imbratisez cu drag, de mai aproape,

A voastra, Silvia